Cauta...

10 iulie 2014

Pe drumuri...

Doua tiganci stateau pe malul Dambovitei, spre centura Bucurestiului. Incepe ca un banc? Nu este niciun banc. Am tras pe dreapta - impropriu spus, de fapt, pe stanga, pentru ca m-au atras extraordinar de mult. Le-am privit vreo trei sferturi de ora, continuu.
Una din ele era intinsa pe o parte; avea picioarele lungi si subtiri, dar nu foarte; subtiri cat sa arate bine. Avea fusta lunga, ridicata pana deasupra genunchilor; si o ie romaneasca cu motive naramuresene - alba cu rosu. Parul negru - nu brunet - negru precum e noaptea in camp atunci cand nici ochii vulpilor nu mai sticlesc. Un par lung si ondulat - cu flori; multe floricele prinse de a lungul si de a latul podoabei capilare. Ochii ii erau verzi si aratau ca margelele de jad ale bunicii. Ii adoram privirea, si asteptam sa mi-o intoarca, pentru a-i putea spune din ochi in ochi cat de frumoasa era.
Cealalta era cu totul deosebita. Pe langa frumusetea ei, mai rasarea un fir de dragoste de la sanul ei, unde era proptit un sufletel pur si nevinovat, cu funda rosie la picior si carpe in loc de scutece moderne. Era tot o fericire, radea in hohote in bratele mamei sale, si o mangaia pe fata, pe umeri, si pe sani, in speranta ca ar fi mancat mai mult decat putea.
Ea avea un par uscat ca maturile acelea din piata de la Big, facute din buruieni uscate. Parul blond, si tenul deloc creol, ochii verzi si aposi, picioare sanatoase si fata rotunda. Fusta ei atingea pamantul, cum statea in sezut pe un bolovan, iar bluza ii era cazuta pe un umar, cealalta mana fiindu-i scoasa din vesmant, cu tot cu sanul drept, pentru a-si face copilul fericit...
Am incercat sa ma apropii doar un pic, insa doi ochi negri tematori mi-au izbit privirea si un urlet lung mi-a patruns urechile. Nu stiau niciuna ce se intamplase, dar lui ii era frica, si cu usurinta mi-am dat seama de acest lucru... parul cret si brunet nu-i semana deloc celei care-l tinea cu grija la pieptul sau, iar privirea parea mai de graba sa ceara ajutor decat sa ma respinga. Obraji bulbucati si buze rosiatice, ten inchis si manute mici, cu niste urme de zgarieturi in palma...i-am spus Tatal Nostru de trei ori si m-am ascuns mai bine dupa copac.
Auzeam soaptele celor doua tiganci care se uitau peste tot in jur, cu teama nestapanita.
Auzeam doar "Daca vine dupa el?" "E al nostru, nu al lui" "O sa-l facem fericit"...
Nu reuseam sa-mi dau seama despre ce era vorba, insa cu siguranta o frica imensa le bantuia sufletele celor doua fete.
Dupa un timp, s-au ridicat sa plece. Tinandu-se de mana, ureche langa ureche, cu micuta comoara in brate...
Nici acum nu stiu ce se intamplase...au trecut doua luni de atunci...dar mereu cand plec din Bucuresti, spre centura, imi var ochii langa Dambovita, in spranta ca cele trei suflete inca mai trec pe acolo, iar eu am curajul sa ma opresc si sa le intreb...

(Joi, 19 iunie 2014
Cca. 11:15)

Niciun comentariu: