9 decembrie 2015

O dimineata pustie

Dimineata asta nu a fost ca toate celelalte. S-a trezit fara el, dupa un nesomn profund, invelit in lacrimi.
A aprins televizorul, si a pus ibricul pe foc, pentru a-si face cafea. In surdina televizorului se dezbateau tentative de suicid, crime si accidente, insa ea nu le auzea. In mintea ei rasuna un ecou rece al cuvintelor lui, iar pe piele simtea durerea vorbelor pe care el i le spusese cu o seara inainte.
Cafeaua mirosea bine, insa nu a putut sa o bea. Era sarata...inecata in lacrimile scurse pe obrajii ei rumeni.
Tresarea la fiecare zgomot, pentru ca astepta, de fiecare data, sa fie intrebata ce face, cum se simte, si de ce se simte asa. Intrebarile potrivite apareau din toate partile, dar nu de unde astepta ea.
Spre dupa-amiaza, s-a hotarat sa iasa din casa. In blugi, un pulovar vechi si o pereche de ghete ponosite, cu parul ciufulit si ochii umflati, a plecat spre nicaieri, in cautarea unui raspuns.
Ii era dor de el si nu stia cum sa i-o spuna, pentru a nu ramane fara un raspuns...a continuat sa caute.
Era intrebata frecvent cum este viata ei, insa nu avea un raspuns pentru ei; astepta sa-i dea lui raspunsul.
Se gandea cum dimineata isi citea mesajele, printre care nu se afla niciunul de la el;
Isi amintea de diminetile in care se trezea de gatul lui, cu nasul infipt in pieptul cald care ii gazduise visele toata noaptea.
Se gandea la zambetul lui fericit pe care i-l arata ori de cate ori o tinea in brate.
Isi dorea nespus de mult sa fi avut o dimineata ca acelea...
Isi mai dorea, in adancul sufletului ei, sa fie el cel care isi doreste.