17 noiembrie 2017

Marea mea de lacrimi

Acum fix un an plangeam si imploram iertare pentru greseala ta. Ma simteam umila, neputincioasa si ma scufundasem atat de mult, incat simteam ca nu voi mai avea niciodata putere sa ies la suprafata. Cu bolovanul de gat, pe fundul marii, incercam sa-mi cresc singura branhii ca sa pot supravietui printre rechini.
Am asteptat sa te arunci dupa mine, sa ma scoti la suprafata si sa-mi redai vlaga de care aveam nevoie pentru a continua. Am asteptat acolo, in intuneric si umezeala o luna, doua, trei...sau patru...dar tu nu ai venit.
De jos de acolo, vedeam fundul barcii in care pluteai nonsalant, iar alaturi de tine vedeam doar reflexia gandrilor mele cele mai negre...o vedeam pe ea.
Ea era frumoasa, singura si trista. Ea facuse atat de multe lucruri pentru tine, incat merita sa ii spui ca e frumoasa, merita sa o scoti la cafea si merita sa o faci sa zambeasca.
Eu nu fusesem suficient de buna sa-ti merit toata atentia...nu facusem nimic pentru tine.
Nu eu imi pierdusem familia pentru tine, prietenii si pe multi dintre cei dragi mie. Nu eu pusesem serviciul pe locul doi, ca sa-ncercam sa fim doi in loc de unul si un pic...Nu eu lasasem un trecut perfect in urma, pentru un viitor impreuna. Nu eu invatasem sa invat din greseli.
Bineinteles, ca nefacand nimic din toate cele enumerate mai sus, si multe altele pe langa, meritam cu desavarsire sa plang nopti in sir, pe fundul marii mele intunecate.
Toate astea pana intr-o zi, cand un rac, prieten vechi de-al meu, care venea adesea pe la mine sa ma vada, m-a descusut din toate imbinarile si m-a facut sa recunosc ca stateam pe fundul marii doar din cauza mea. Refuzam sa ma ridic, crezand ca merit sa fiu pedepsita. Insa el nu m-a lasat singura niciodata. Bizar sau nu, multi altii care inotau pe langa mine au observat ca eu nu trebuie sa stau legata acolo pentru eternitate: o fluturica fasneata, care imi povestea cum s-a iertat pentru greselile ei din trecut, lucru care a ajutat-o sa traiasca fericita in prezent; o scorpionita care nu m-a intepat niciodata, desi se intepa singura, traind aproape aceeasi poveste ca si a mea; un rechin cu suflet de delfin, jucaus si bland, care m-a ajutat sa-mi recapat increderea in mine si m-a facut sa vad cat de mult merit sa fiu apreciata; o superba perla de mare, batrana, care-mi stie toate tainele si pe care o port mereu cu mine, in suflet; un rac batran si istet, care mi-a dovedit cum este el de fapt; o luptatoare Beta, incredibil de puternica, ce a luptat mereu pentru mine; o pisica de mare, care desi mai inteapa uneori, o face doar pentru a se proteja; o pestoaica-chirurg, care mi-a operat o parte din suflet si steaua mea de mare, cea care m-a facut mereu sa ma simt si eu, la randul meu, ca o superba stea de mare, desi sunt o micuta pestoaica de ordin comun, cu un colorit ciudat si o minte prea ganditoare.
Pe fundul marii nu au toti curaj sa coboare, astfel ca acele putine suflete care mi-au fost alaturi au, fiecare in parte, locul lor special in inima mea, si nimeni, niciodata, nu ii va putea scoate de acolo.
Astfel, cand iarna a trecut si marea a inceput usor, usor, sa se dezghete, am lasat in urma bolovanul acela de ganduri negre, ura si frustrarile si am inceput sa inot libera, spre suprafata. Bunul meu prieten rac nu m-a lasat singura nicio clipa si impreuna cu fluturica lui fasneata, m-au tinut in brate si au inotat pentru mine ori de cate ori simteam ca cedez. Dragul de rechin m-a carat in spate cand am avut nevoie, m-a tinut strans intre aripile lui imense si mi-a dovedit ca orice aparenta, oricat de dura ar fi, poate ascunde un suflet cald si bland in spate. Incepusem sa vad, dupa mult timp, razele soarelui strapungand marea si atingandu-mi pielea. Inotam continuu asa cum nu o mai facusem pana acum. Alaturi de ei toti, cei care au fost alaturi de mine mereu, am iesit la suprafata, unde am simti din nou iubirea fata de sine, libertatea, frumusetea din lucrurile marunte si  fericirea de a trai.

Niciun comentariu: