A te indragosti...in cateva randuri [XXIII]

Acum tot ceea ce credea ea incepe sa se schimbe, si devine din ce in ce mai greu sa accepte tot ce spune, face, arata sau vrea el. Pur si simplu se straduieste sa inteleaga, reuseste intr-un fel sa accepte, si desi plange si vrea sa schimbe ceva, o parte din ea vrea sa creada ca nu este nimic altfel, si ca pur si simplu se maturizeaza...alaturi de el.

va urma...

Mai bine

http://www.youtube.com/watch?v=KaasJ44O5lI&ob=av2e


A trecut foarte mult timp, in care am facut extrem de multe lucruri, insa au zburat toate repede, cum nici nu-mi puteam imagina ca se va intampla. Acum, dupa aproape un an, ma intreb daca nu cumva am avut eu prea multe ezitari, sau pur si simplu nu se intamplasera destule. Cu toate astea, niciodata nu se intampla destule, si intotdeauna am nevoie de mai mult...Poate este uman, sau poate imi este specific mie, insa nu vreau...As putea, bineinteles, imi doresc si nu vreau. Nici eu nu inteleg uneori tot ce-mi trece prin gand, si culmea e ca nici altii nu o fac.
Discutand despre asta, vorbind, ajungand sa-mi dau seama ca si altii au aceleasi intrebari nerezolvate, ca si mine, si ca de fapt acei altii nu le pot rezolva din acelasi motiv ca si mine -pur si simplu nu vor-
Atunci de ce sa ma gandesc eu la asta, cand pana si viata vine de la sine.

Apoi, vine clasica intrebare: eu ce fac? Raspunsul meu este simplu, insa nu este de-ajuns pentru ceilalti: traiesc. Nu ca mi-ar pasa foarte mult ce vor sau nu, insa mai intervine un lucru aici; lipsa optiunilor, incapacitatea de a a lege...definitia perfecta pentru situatia in care ma aflu...incapacitatea de a alege...
Cine m-ar crede pe mine ca imi place sa scriu? Sau ca-mi place sa pictez, desi nu ma pricep? Sau sa coafez? Sau sa ma ocup de masini? Oricine ma crede nu poate face nimic pentru a-i multumii pe ceilalti, pentru ca Doamne, sunt asa greu de convins.
Poate ca intr-un final o sa dau cu banul si o sa ma aleg cu fata lui buna, sau poate nu.

In cealalta privinta, nu are cine sa stie ca este foarte greu sa te afli in pielea unui om indecis, care stie ce vrea si in acelasi timp da rateuri si greseste pe zi ce trece mai mult. Desi nu vreau niciodata, chiar nu am cum sa fac altfel si nici mai mult sau mai putin.

Abia peste atat timp am descoperit diferentele, care se dizolva, oricum in toate lucrurile care ne unesc. Chiar nu vreau sa mai aud fraze lungi care incep cu "NU", si nici propozitii telegrafice care se termina cu "poate...". Vreau certitudine, am nevoie de siguranta, de puterea pe care nu am avut-o niciodata de partea mea...am nevoie de tine, asa cum stiam eu ca esti, asa cum am vrut intotdeauna sa fii; nu pentru mine, in prima faza, dar acum, cand imi permit si ma lasa inima sa o fac, o cer pentru mine!

Respectul de sine, si autoaprecierea sunt tot acolo; a te subestima poate fi o arma uneori, mai grav fiind atunci cand o folosesti impotriva ta. Insa acum totul revine la normal, incet, incet, ma regasesc in tot ce-am stiut inainte ca voi deveni, si este favorabil pentru mine, pentru noi, si pentru ceilalti.

General vorbind, totul merge din bine in si mai bine, insa inevitabil totul se imparte in bucati, si analizandu-le pe fiecare, se schimba putin entuziasmul. Nu si pentru mine. Eu pot oricand sa plec.

A te indragosti...in cateva randuri [XXII]

Ea inca nu stie ce este bine, si ce este rau. Nu stie cum sa se comporte in preajma lui, sau daca ar trebui sa faca asta intr-un anumit fel. S-ar preface? Probabil ca da...Desi naturaletea si felul ei de a fi, uneori, depasesc limitele, considera ca este mai bine sa fie sincera si sa spuna ce simte, in loc sa raneasca mai tarziu, ascunzandu-si gandurile, cum obisnuia sa faca inainte. Este iubirea asa? Sau nu este iubirea reala, reciproca si intensa?

va urma...

Prea fara titlu

Niciodata, dar absolut niciodata nu am inteles de ce trebuie sa se intample astfel de lucruri, de ce trebuie sa existe pe Pamant, de ce nu merge totul bine de la A la Z, si de ce trebuie sa ma fac neinteleasa absolut de fiecare data cand vreau sa dreg lucrurile.
Daca as vrea sa fac rau cuiva, sa-mi bat joc de un lucru, sa ranesc o persoana, as putea sa ma chinui zile, saptamani intregi, si tot nu as reusi, in schimb in situatiile opuse, cand vreau sa fac bine, sa arat ca pretuiesc, sa aduc fericire, veselie, bucurie, eforturile devin inutile si da, gresesc.
Se spune ca "a gresi e omeneste"...Daca as fi caine, sarpe, extraterestru, sobolan, o taratura pe sub pamant, sau o creatura fictiva, as gresi exat in acelasi mod in care gresesc si acum. Nu este o presupunere, sunt convinsa de asta!

Diamant [ne]slefuit...

Este povestea unui unic diamant, foarte pretios si extrem de cautat. Un mester tanar, neexperimentat, l-a gasit. Tanar diamant, stralucitor, usor de slefuit, fin, si totusi dur, in acelasi timp. Incercand din rasputeri sa-i contureze formele, a realizat ca nu este demn de alta treaba. Astfel, diamantul a fost preluat de un mester mai timid, fara imaginatie, care nu reusea sa gaseasca o forma potrivita frumoasei pietre. L-a lasat asa dur, urat, si fara stralucire. Diamantul a stat mult timp, pana cand si-a mai facut curaj un om. A incercat o perioada lunga de timp, retus dupa retus, simtea cum ajunge aproape de perfectiune, iar diamantul incepea usor, usor, sa straluceasca. O greseala si toata munca lui s-a naruit, pretioasa piatra ajungand pe mainile cui nu trebuie...Un mester plin de sine, sigur ca face treaba buna, insa diamantul parca nu voia sa arate raza de stralucire in fata mainilor acestuia. Asa a dat inca unul peste el. Unul care a vazut dincolo de fata rigida a diamantului, insa neavand curajul sa lucreze, nu a putut sa-i dea stralucirea de care avea nevoie. Mesterul ce a urmat nu a putut pur si simplu sa recunoasca adevarata calitate a diamantului, nu l-a pretuit, s-a grabit sa-l lucreze, si l-a pierdut. Pana cand...diamantul a fost descoperit de un simplu muritor, om ce nu stia sa lucreze cu piatra pretioasa, nu stia ce inseamna sa realizezi cu adevarat ca tine in palme o adevarata comoara. Insa, toate lucrurile de care avea nevoie pentru a face piatra sa straluceasca, se aflau acolo, in mainile sale. Subtil, diamantul a stralucit pentru el, indepartandu-si singur, printr-o taina pe care nici nu stia ca o detine, duritatea de la suprafata. Astfel, mesterul si-a dat seama ca slefuind putin diamantul, cu grija, protejandu-i sensibilitatile, ii poate da o stralucire orbitoare...
Povestea se termina in momentul in care mesterul, cuprins de emotie, patruns de sclipirea diamantului, il strange la piept, si o fata-l cuprinde in brate. Iubirea lor, parca traita de la inceputurile lumii, e mai puternica decat fata diamantului neprelucrat.
Diamantul, acum slefuit, straluceste, in interior mai intens ca insusi Soarele. Razele lui sclipitoare, doar mesterului i se arata. El este demn. Ea? O bijuterie.