Fara mine

Ma trezesc dimineata si ma uit in oglinda insistent. Nu vad nimic. Nimic din ce am fost, zambetul pana la urechi, sau sclipirea aia din privirea sireata cu care ma admir.
Ma simt goala si imi este greu sa accept ca am ajuns sa fiu umbra unei persoane pe care am construit-o cu atat de mult tact, am slefuit-o de nenumarate ori, si am incercat s-o schimb mereu in bine, mai mult de dragul altora decat de dragul meu.
Acum...ajung sa ma intreb, eu pe mine...de ce? De ce accepti, de ce nu ripostezi, de ce nu contrazici, de ce cazi in genunchi si refuzi sa te inalti? De ce iti calci pe principii, faci compromisuri si lasi sa te doara? De ce plangi pentru nepasarea altuia, razi fals, cand ar trebui sa urli, si zambesti mecanic?
De ce nu-ti sunt toate serile calde, noptile linistite, si diminetile senine?
De ce te lasi, de ce nu-ti faci dreptate, de ce nu te intrebi, de ce taci? De ce?
Si stau asa in fata oglinzii, si vad cum picaturi sarate se scurg de-a lungul obrajilor pe care ii vreau mangaiati, pana pe gat, spre pieptul care a alinat, dar care tanjeste, pe dinauntru, dupa alinare.