Echilibru, nu perfecțiune

Într-o relație, iubirea nu înseamnă nimic dacă nu se respectă adevăratele valori spirituale.
Dovezile iubirii adevărate nu vor fi niciodată materiale. Fiecare om îşi poate constui un imperiu cu propria lui voință, prin muncă şi răbdare.

Gesturile mici, din suflet, dovedesc dragostea adevărată: o cină "pompoasă" în bucătăria de acasă, într-o zi obişnuită de joi, o vorbă blândă atunci când totul pare dur în jur, un umăr pe care să plângi sau un compliment spus în treacăt, înseamnă mult mai mult decât orice bijuterie din lume.

Sprijinul reciproc, de asemenea, întăreşte o relație mai mult ca orice promisiune. Curăță-i tu pantofii ei, ca să-i arăți că ții la finețea palmelor care te mângâie cu atata drag când îi adormi în brațe. Schimbă tu becul acela ars din hol, ca el să stea fără griji atunci când nu e lângă tine, ştiind că te poți descurca singură. Nu da ochii peste cap când te roagă să duci gunoiul, pentru că şi ea se duce la magazin să-ți ia bere dacă este meci. Nu-l certa când îşi lasă şosetele lângă noptieră, pentru ca nici el să nu se supere când găseşte fardurile tale peste tot.

Nu există relație perfectă, cum nu există perfecțiunea în sine. Echilibrul spiritual nu este imposibil de atins, trebuie doar să ştim să ne modelăm în funcție de ceilalți. Rețeta succesului se găseşte prin comunicare, înțelegere şi respect.

Fără condiții?!

Niciodată nu m-am priceput la introduceri. Nu sunt neapărat o persoană directă, „din topor”, cum s-ar spune, însă am tendința de a nu ascunde neplăceri, antipatii sau gânduri sincere de orice fel.

Astfel că m-am regăsit în cuvintele pe care cu ani în urmă le spuneam anumitor oameni la care am ținut, pe care i-am ajutat și de la care am învățat câte ceva, ori am deprins anumite obiceiuri bune pentru starea mea spirituală.

Oamenii iubesc: mult, puțin, din suflet,din lăcomie, cu condiții sau nu, degeaba, fățarnic, cu scopuri ascunse, pentru totdeauna sau pentru perioade scurte de timp. Cine sunt eu să judec iubirea fiecăruia în parte? Orice om are dreptul să iubească ceea ce crede că îl face fericit: un alt om, un animal, un oraș, bani, mașini, o parcelă de pământ sau pe el însuși. Pentru mine, iubirea oamenilor către oameni este cel mai frumos sentiment existent pe Pământ.

Iubirea în sine, ar trebui să fie curată, să nu ascundă nimic, ceea ce este total ipocrit, dacă stăm să ne gândim că de cele mai multe ori este rodul unor gânduri ascunse învelite în cuvinte frumoase și promisiuni deșarte. Însă de asta s-a inventat divorțul, iar tot din acest motiv nu toate poveștile se încheie cu „până la adânci bătrâneți”.

Mai sus am rătăcit pe undeva cuvântul „condiții„ M-am gândit, de fapt, la iubirea necondiționată, asta pentru că am încercat și eu să mă absorb în acest fenomen din ce în ce mai întâlnit. Nu există. Nicăieri pe aceată planețică frumușică nu există așa ceva. Nu are cum. Este imposibil. Este un concept de neatins. Se poate observa înverșunarea mea împotriva acestei concepții - îl/o iubesc necondiționat. Zău?

Condițiile astea vin de la bun început. Ușor, ușor, poate involuntar, după ce ne îndrăgostim și trece perioada în care am crezut că am cunoscut perfecțiunea întruchipată, apar condițiile.

Pasul 1. Condițiile tainice. Nu spunem nimic, însă le gândim foarte mult: trebuie să aibă maniere, să-mi deschidă ușa, să-mi țină haina, geanta, sacoul etc etc. Trebuie să fie finuță...să nu mă facă de râs când ies cu ea în oraș. Să nu vorbească urât...să nu râdă prea tare...să nu poarte sandale din alea de piele...să nu se îmbrace prea vulgar...sper să-mi aduca mereu flori...sper să gătească mereu la fel de bine; să mergem anual în concediu, să nu ceară la fiecare ocazie bijuterii scumpe și lista poate continua de ambele părți.

Pasul 2. A trecut perioada de îndrăgostire, deja ne iubim, avem fluturași în continuare, ni se taie genunchii atunci când îi auzim vocea și suntem fericiți. Însă apar momentele în care „nu ne convin chestii unii la alții”. Altă expresie n-am găsit. Ne facem mici reproșuri, ne corectăm când vine vorba de lucruri pe care nu le putem accepta unul la celălalt. Aici dispare acel necondițioant cu care ne lăudăm cu toții.

Este normal să nu iubim necondiționat. Este greșit să încercăm să o facem. Asta pentru că ne pierdem identitatea, încercăm să acceptăm orice nu ne place, facem compromisuri inutile și ajungem să ne frustrăm și să fim nefericiți până la adânci bătrâneți. Pentru ce? Pentru cine? Nimeni în lumea asta nu merită să fie fericit prin nefericirea altuia. Scopul iubirii ar trebui să fie nobil: sunt fericit/ă dacă tu esti fericit/ă.

Degeaba

Imi este din ce in ce mai greu sa ma fac inteleasa, apoi mi-e teribil de greu sa-i fac pe altii sa inteleaga ceea ce nici eu nu pricep prea bine.

M-am nascut sub steaua sacrificiului, si nu mi-a parut rau o secunda ca am reusit sa dau viata unor oameni peste cap, facand bine, si oferind ceea am eu mai mult si mai bun de oferit. Atunci cand am simtit.

Am zambit, am alinat, am indragit, am tacut cand era cazul, am observat si am spus lucruri din suflet. 

M-am plimbat printre oameni si prin vietile lor, si i-am lasat, la randul meu, sa-mi cunoasca tainele, slabiciunile si puterile ascunse. 

Cu toate acestea, uneori am stiut cand este cazul sa plec, sau am crezut ca stiu. Niciodata nu o sa reusesc sa-mi dau seama cand fac o alegere buna sau nu. Asta este, cumva, farmecul vietii...decizi acum, realizezi mai tarziu. Important e sa nu regreti nimic.

Insa raman cu parerile si principiile mele...printre rauri de ganduri, imi trece prin minte ca nu trebuie sa faci pe plac unei persoane, din iubire, oricat de mult ti-ai dori sa o vezi fericita, daca pretul fericirii ei este nefericirea ta. 

De aici, urmatoarea idee, cum ca atunci cand tii la cineva, si incerci sa-ti deschizi sufletul, sa oferi bucurie si liniste, clipe de neuitat si bunatate, asigura-te ca scanteia a aprins un foc, si nu a ramas la stadiul incipient. 

"Nu te juca cu sentimentele alcuiva, doar pentru ca nu esti sigur de ale tale", citisem undeva, pe retelele de socializare. Mai bine pleci, decat sa astepti la infinit sa se aprinda-n tine focul. Mai bine stai in apa, si prinzi radacini, decat sa alimentezi focul altcuiva, degeaba. 

Nopti prea lungi

Sfasaie inauntru fiecare amintire pustie...fiecare noapte plina de intrebari si amaraciune, in care a plans rauri de lacrimi, singura...
A avut atat de multa nevoie de tine, a fost dependenta de mangaierea si alinarea ta...insa nu a primit-o.
Stateai cu spatele la ea, ca o stana de piatra rece si greu de patruns, si o lasai sa-si inece singura amarul in propriile-i lacrimi.
O durea si facea tot posibilul sa iti arate ca pentru ea tu esti lumea toata. I-ai promis soarele si luna, si i-ai oferit, in schimb, viscole si furtuni.
A stat acolo, langa tine, la bine si la greu...suparat sau nervos, ea iti zambea din suflet, si incerca sa te faca cel mai fericit om din lume.
Nu au fost suficiente lucrurile pe care le-a facut pentru tine, nu a fost niciodata suficient de frumoasa, de matura, de ajuns...
De multe ori ai facut sa doara, iar ea...s-a lasat moale si te-a strans in brate, ti-a pupat si mangaiat spatele si a sperat ca dimineata, ai sa o pupi inainte sa pleci la serviciu. De multe ori nu a fost asa, insa ea se trezea cu speranta in suflet, iti scria si iti spunea cat de mult te iubeste.
In orice moment al vietii ei, si-ar fi sacrificat orice avea mai scump...pentru tine. Si-ar fi dat sufletul si trupul in schimbul fericirii tale...
Te-a mangaiat atunci cand iti era mai greu, a avut grija de tine atunci cand erai daramat si ti-a fost alaturi neconditionat.
Si-a deschis tot sufletul in fata ta, si te-a lasat de atatea ori sa-l calci in picioare.
Nu i-a pasat de nimeni si nimic, pentru ca tu ai fost Universul ei...
A vazut in tine bunatatea aceea pe care nu ai aratat-o de foarte multe ori. Insa, chiar si atunci cand o raneai, tot bun te vedea...
Si-a creat sperante, si de multe ori, a primit dezamagiri. Si-a conturat viata in jurul tau, a renuntat la orice principiu sau dorinta a ei, ca sa fie totul bine. Totul pentru voi doi...
Nimic nu a fost sufiecient...
Totul s-a naruit intr-o clipa...in momentul in care ti-a luat exemplul.
A tacut si a plans in ea, asteptand sa vada ca iti pasa de durerea ei, ca iti doresti sa o alini, sa o mangai si sa o tii langa tine pentru tot restul vietii...
Asta nu s-a intamplat.
A plecat.

Fara mine

Ma trezesc dimineata si ma uit in oglinda insistent. Nu vad nimic. Nimic din ce am fost, zambetul pana la urechi, sau sclipirea aia din privirea sireata cu care ma admir.
Ma simt goala si imi este greu sa accept ca am ajuns sa fiu umbra unei persoane pe care am construit-o cu atat de mult tact, am slefuit-o de nenumarate ori, si am incercat s-o schimb mereu in bine, mai mult de dragul altora decat de dragul meu.
Acum...ajung sa ma intreb, eu pe mine...de ce? De ce accepti, de ce nu ripostezi, de ce nu contrazici, de ce cazi in genunchi si refuzi sa te inalti? De ce iti calci pe principii, faci compromisuri si lasi sa te doara? De ce plangi pentru nepasarea altuia, razi fals, cand ar trebui sa urli, si zambesti mecanic?
De ce nu-ti sunt toate serile calde, noptile linistite, si diminetile senine?
De ce te lasi, de ce nu-ti faci dreptate, de ce nu te intrebi, de ce taci? De ce?
Si stau asa in fata oglinzii, si vad cum picaturi sarate se scurg de-a lungul obrajilor pe care ii vreau mangaiati, pana pe gat, spre pieptul care a alinat, dar care tanjeste, pe dinauntru, dupa alinare.