Diamant [ne]slefuit...

Este povestea unui unic diamant, foarte pretios si extrem de cautat. Un mester tanar, neexperimentat, l-a gasit. Tanar diamant, stralucitor, usor de slefuit, fin, si totusi dur, in acelasi timp. Incercand din rasputeri sa-i contureze formele, a realizat ca nu este demn de alta treaba. Astfel, diamantul a fost preluat de un mester mai timid, fara imaginatie, care nu reusea sa gaseasca o forma potrivita frumoasei pietre. L-a lasat asa dur, urat, si fara stralucire. Diamantul a stat mult timp, pana cand si-a mai facut curaj un om. A incercat o perioada lunga de timp, retus dupa retus, simtea cum ajunge aproape de perfectiune, iar diamantul incepea usor, usor, sa straluceasca. O greseala si toata munca lui s-a naruit, pretioasa piatra ajungand pe mainile cui nu trebuie...Un mester plin de sine, sigur ca face treaba buna, insa diamantul parca nu voia sa arate raza de stralucire in fata mainilor acestuia. Asa a dat inca unul peste el. Unul care a vazut dincolo de fata rigida a diamantului, insa neavand curajul sa lucreze, nu a putut sa-i dea stralucirea de care avea nevoie. Mesterul ce a urmat nu a putut pur si simplu sa recunoasca adevarata calitate a diamantului, nu l-a pretuit, s-a grabit sa-l lucreze, si l-a pierdut. Pana cand...diamantul a fost descoperit de un simplu muritor, om ce nu stia sa lucreze cu piatra pretioasa, nu stia ce inseamna sa realizezi cu adevarat ca tine in palme o adevarata comoara. Insa, toate lucrurile de care avea nevoie pentru a face piatra sa straluceasca, se aflau acolo, in mainile sale. Subtil, diamantul a stralucit pentru el, indepartandu-si singur, printr-o taina pe care nici nu stia ca o detine, duritatea de la suprafata. Astfel, mesterul si-a dat seama ca slefuind putin diamantul, cu grija, protejandu-i sensibilitatile, ii poate da o stralucire orbitoare...
Povestea se termina in momentul in care mesterul, cuprins de emotie, patruns de sclipirea diamantului, il strange la piept, si o fata-l cuprinde in brate. Iubirea lor, parca traita de la inceputurile lumii, e mai puternica decat fata diamantului neprelucrat.
Diamantul, acum slefuit, straluceste, in interior mai intens ca insusi Soarele. Razele lui sclipitoare, doar mesterului i se arata. El este demn. Ea? O bijuterie.

Iubirea

Iubirea pare a fi sentimentul suprem ce te duce spre infinit, inseamna sa-ti traiesti viata dupa ticaitul ceasului ce iti bate in piept si te tine in viata.
Cand iubesti nu te gandesti daca ceea ce faci este bine sau rau, pur si simplu iti lasi sentimentele sa te conduca intr-o lume a ta, in care doar impreuna cu persoana dorita poti supravietui, te poti simti viu si implinit.
Acest sentiment puternic te cuprinde si nu iti mai da drumul, te urmareste precum o umbra, si te inconjoara cu mireasma trupului persoanei iubite zi de zi, ora de ora, clipa de clipa. Este ca atunci cand il vad pe el...si tresar; vorbeste cu mine si negresit, rosesc; ma ia de mana, si simtindu-i rasuflarea amutesc, iar cand buzele noastre se contopesc intr-un singur sarut, cateva clipe si lumile noastre devin comune, sentimentele ni le daruim reciproc, iar gandurile se suprapun in mii de vise.
Catullus spunea "Urasc si iubesc. Cum vine asta, poate ma intrebi". Aceste doua sentimente reprezinta mai degraba multe stari adunate la un loc si impartasite catre o persoana. A uri pe cineva nu este ceva rau, iar contrastul intre iubire si ura este atat de puternic, de intens, incat intervine o a treia stare, indiferenta.
Multi ar spune ca iubirea si ura sunt precum cei doi poli, si ca un om nu poate ubi si uri in acelasi timp si sub acelasi raport, dar eu sunt de alta parere. De ce nu ai putea iubi pe cineva, si in acelasi timp sa urasti acea persoana? Chesterton spunea ca "Iubirea inseamna sa iubesti ceea ce iti este antipatic; altfel, nu este o virtute". Eu prefer sa sustin ca opusul iubirii esre indiferenta...acel sentiment intens care alterneaza intre cele doua ce il framanta pe Catullus.
A iubi inseamna a trai, deoarece fara dragoste, fara afectiunea acordata unei persoane, nu poti trai, nu te poti simti implinit.
Viata este un tunel, din care poti scapa urmarind luminita din capatul lui. Dar de ce ar vrea sa scape cineva din tunelul vietii? Este simplu. Nimeni nu ar dori sa rataceasca acolo, ci doar sa strabata tunelul, sa ajunga fericit in capat si sa simta ca a trait. Dar, in acest tunel numit viata, trebuie sa fie prezenta si iubirea. Eu imi imaginez iubirea ca un labirint, unul ce are milioane de cai pe care sa ratacesti...
Si cum ar fi sa hoinaresti singur prin acel labirint? Pentru asta trebuie sa existe acea persoana care sa te indrume, sa-ti fie alaturi, o persoana cu ajutorul careia sa iesi din drumurile incrucisate, si sa urmaresti in continuare luminita.
Asa este iubirea...Un tot unitart alcatuit din ganduri, trairi, sentimente, imrpesii, pareri, adunate si impartasite celui drag, care iti este mereu aproape, te iubeste si are grija de tine.
Iubirea se traieste in doi, iar doi este suma dintre doua suflete ratacite, ce isi gasesc locul in aceeasi multime, care din vida devine ticsita...



[eseu scris in clasa a IX-a-2008]

A invata

Oamenii vin...si pleaca.
Eu raman.
Eu sunt om.
Deci oamenii raman.
Deci eu vin si plec.
Noi ce facem?
...traim.

Eu, tu si restul lumii...

Prea multe zile proaste, prea putine zile care sunt cu adevarat "ale lor", prea putin timp petrecut in totalitate cu zambetul pe buze, prea multe pareri de rau, prea multe momente de nervozitate, prea multe lucruri in plus...
Multa dragoste, multa pasiune, multa iubire, multe momente dragute, multe lucruri inocente, multe clipe gingase, multe plimbari relaxante, multe mese 'cele mai delicioase', multe promisiuni...desarte, multe vise, multe sperante, multa caldura, mult 'ei'.
Compenseaza? Da? Balanta echilibrata? Nu...Atarna in jos...iar iubirea...intotdeauna cica iese la suprafata, invinge, lupta pana la capat si...castiga.
Apoi, nu le mai ramane de facut decat sa aiba incredere...Ai incredere? Pai cate o data da, are, are mai multa incredere decat in propria-i persoana, totusi, uneori se ascunde in spatele unei voci care tremura, si evita sa spuna de ce-i plange sufletul.
Atunci...atunci intervine prietenul ei, care o ridica, mereu...ii da aripi, o motiveaza sa reuseasca sa faca lucruri de care nu era in stare inainte...sau cel putin pe care nu credea ca le va putea face vreodata.
Si cand este el la pamant...Cand se simte ea protectoare si cand incearca ea sa aiba grija de tot...Cand ii arata cat il iubeste, si vrea din tot sufletul ca el sa vada cat de mult il iubeste...Cand...El nu!!! Cand simte cel mai mult iubirea lui? Cum e atunci? Cum e cand nu stie ce nuanta sa aleaga? Cum e cand nici neutrul nu face fata? Atunci da, stie...Stie ca doar iubirea reuseste, doar iubirea se confrunta cu orice...Dar unde e iubirea? Este undeva printre ei... Pentru ca atunci cand se va termina si nu va mai exista 'altii' ca expresie in viata lor, atunci lupta va fi castigata.
Desi uneori ii curg lacrimi, lacrimi calde pe care el le sterge, privind-o in modul acela timid, si grijuliu, pupand-o pe frunte si spunandu-i ca totul va fi bine...Acele lacrimi inutile, pe care le varsa din motive pe caredoar ea le cunoaste, pentru ca el nu vrea. Atunci stie ca vrea sa se termine...Si vrea sa plece. Cand a vrut asta cel mai mult? Cand a gandit la rece; si a realizat ca nu o intereseaza acel "altii", ca 'el' este cel care conteaza, si ca lucrurile importante apartin 'lor'. Insa el...el nu e ca ea. Lui ii pasa; si nu trebuie.

douazeci dublu barat

-Ce faci?
-Bine..tu?
-Bine
-Bine...Pa
-St.............................................


A trecut fix un an de anul trecut, iar mie nu-mi vine sa cred ca timpul trece atat de repede. Odata cu sosirea anului 2011 o sa mai inchid o usa...Dar de data asta, chiar arunc cheia, si imi promit mie asta.

Aaaa, daa...Noapte alba, din nou. Si ce noapte...