E dimineață.
Cocoşii cântă-n vârf de munte, iar trenul se grăbeşte cum ştie el spre ceea ce unii numesc undeva, iar alții, acolo.
Am fost şi eu cumva fericită aici, râzând ca un copil la fiecare strop de ploaie şi aplaudând entuziastă la tâcâdâm-ul şirului de oameni care circulă prin țară cu dimineața-n cap.
M-am bucurat de soare, iar el m-a răsplătit cu bunătate şi căldură, m-am rugat de luna cea rece şi singuratică să-mi arate calea ei; tare-am greşit, lăsandu-mi ființa lună să devină, rece si pustie fără soarele ei.
Am dansat în picioarele goale prin iarbă şi țărână, nepăsându-mi de iedere şi urzici. Este atât de simplu să dansezi prin furtună, atunci când nu te poate atinge nimic!
M-am lăsat pradă vulturilor, iar ei, neputiincioşi, şi mici, m-au dansat în veşnicul cer şi m-au lăsat să zbor ca pe unul de-al lor.
Atât de multe am fost când eram, că n-am cuvinte să scriu şi vorbe să spun.
Să spun lumii întregi despre o nebună şi un nebun.
Nebun după mine cum Heathcliff tremura din muşchi şi oase-n fața Cathrinei, nebună după tine ca această constatare-ntr-un prea devreme moment al zilei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu