Degeaba

Imi este din ce in ce mai greu sa ma fac inteleasa, apoi mi-e teribil de greu sa-i fac pe altii sa inteleaga ceea ce nici eu nu pricep prea bine.

M-am nascut sub steaua sacrificiului, si nu mi-a parut rau o secunda ca am reusit sa dau viata unor oameni peste cap, facand bine, si oferind ceea am eu mai mult si mai bun de oferit. Atunci cand am simtit.

Am zambit, am alinat, am indragit, am tacut cand era cazul, am observat si am spus lucruri din suflet. 

M-am plimbat printre oameni si prin vietile lor, si i-am lasat, la randul meu, sa-mi cunoasca tainele, slabiciunile si puterile ascunse. 

Cu toate acestea, uneori am stiut cand este cazul sa plec, sau am crezut ca stiu. Niciodata nu o sa reusesc sa-mi dau seama cand fac o alegere buna sau nu. Asta este, cumva, farmecul vietii...decizi acum, realizezi mai tarziu. Important e sa nu regreti nimic.

Insa raman cu parerile si principiile mele...printre rauri de ganduri, imi trece prin minte ca nu trebuie sa faci pe plac unei persoane, din iubire, oricat de mult ti-ai dori sa o vezi fericita, daca pretul fericirii ei este nefericirea ta. 

De aici, urmatoarea idee, cum ca atunci cand tii la cineva, si incerci sa-ti deschizi sufletul, sa oferi bucurie si liniste, clipe de neuitat si bunatate, asigura-te ca scanteia a aprins un foc, si nu a ramas la stadiul incipient. 

"Nu te juca cu sentimentele alcuiva, doar pentru ca nu esti sigur de ale tale", citisem undeva, pe retelele de socializare. Mai bine pleci, decat sa astepti la infinit sa se aprinda-n tine focul. Mai bine stai in apa, si prinzi radacini, decat sa alimentezi focul altcuiva, degeaba. 

Nopti prea lungi

Sfasaie inauntru fiecare amintire pustie...fiecare noapte plina de intrebari si amaraciune, in care a plans rauri de lacrimi, singura...
A avut atat de multa nevoie de tine, a fost dependenta de mangaierea si alinarea ta...insa nu a primit-o.
Stateai cu spatele la ea, ca o stana de piatra rece si greu de patruns, si o lasai sa-si inece singura amarul in propriile-i lacrimi.
O durea si facea tot posibilul sa iti arate ca pentru ea tu esti lumea toata. I-ai promis soarele si luna, si i-ai oferit, in schimb, viscole si furtuni.
A stat acolo, langa tine, la bine si la greu...suparat sau nervos, ea iti zambea din suflet, si incerca sa te faca cel mai fericit om din lume.
Nu au fost suficiente lucrurile pe care le-a facut pentru tine, nu a fost niciodata suficient de frumoasa, de matura, de ajuns...
De multe ori ai facut sa doara, iar ea...s-a lasat moale si te-a strans in brate, ti-a pupat si mangaiat spatele si a sperat ca dimineata, ai sa o pupi inainte sa pleci la serviciu. De multe ori nu a fost asa, insa ea se trezea cu speranta in suflet, iti scria si iti spunea cat de mult te iubeste.
In orice moment al vietii ei, si-ar fi sacrificat orice avea mai scump...pentru tine. Si-ar fi dat sufletul si trupul in schimbul fericirii tale...
Te-a mangaiat atunci cand iti era mai greu, a avut grija de tine atunci cand erai daramat si ti-a fost alaturi neconditionat.
Si-a deschis tot sufletul in fata ta, si te-a lasat de atatea ori sa-l calci in picioare.
Nu i-a pasat de nimeni si nimic, pentru ca tu ai fost Universul ei...
A vazut in tine bunatatea aceea pe care nu ai aratat-o de foarte multe ori. Insa, chiar si atunci cand o raneai, tot bun te vedea...
Si-a creat sperante, si de multe ori, a primit dezamagiri. Si-a conturat viata in jurul tau, a renuntat la orice principiu sau dorinta a ei, ca sa fie totul bine. Totul pentru voi doi...
Nimic nu a fost sufiecient...
Totul s-a naruit intr-o clipa...in momentul in care ti-a luat exemplul.
A tacut si a plans in ea, asteptand sa vada ca iti pasa de durerea ei, ca iti doresti sa o alini, sa o mangai si sa o tii langa tine pentru tot restul vietii...
Asta nu s-a intamplat.
A plecat.

Fara mine

Ma trezesc dimineata si ma uit in oglinda insistent. Nu vad nimic. Nimic din ce am fost, zambetul pana la urechi, sau sclipirea aia din privirea sireata cu care ma admir.
Ma simt goala si imi este greu sa accept ca am ajuns sa fiu umbra unei persoane pe care am construit-o cu atat de mult tact, am slefuit-o de nenumarate ori, si am incercat s-o schimb mereu in bine, mai mult de dragul altora decat de dragul meu.
Acum...ajung sa ma intreb, eu pe mine...de ce? De ce accepti, de ce nu ripostezi, de ce nu contrazici, de ce cazi in genunchi si refuzi sa te inalti? De ce iti calci pe principii, faci compromisuri si lasi sa te doara? De ce plangi pentru nepasarea altuia, razi fals, cand ar trebui sa urli, si zambesti mecanic?
De ce nu-ti sunt toate serile calde, noptile linistite, si diminetile senine?
De ce te lasi, de ce nu-ti faci dreptate, de ce nu te intrebi, de ce taci? De ce?
Si stau asa in fata oglinzii, si vad cum picaturi sarate se scurg de-a lungul obrajilor pe care ii vreau mangaiati, pana pe gat, spre pieptul care a alinat, dar care tanjeste, pe dinauntru, dupa alinare.

Evoluția unui suflet

Uneori mă întreb de ce ne este nouă, oamenilor, atât de greu să ne înțelegem, să ne acceptăm, să ne iubim. Îmi trece imediat prin minte genul ăla de persoană pe care nu pot să o sufăr nici în ruptul capului. După aceea, mă gândesc că are un motiv să fie așa: poate a fost bătaie de joc prin școala generală, ori a fost cândva vreo persoană timidă și nesigură pe ea...sau are ceva frustrări adunate în timp...

Nu știu dacă oamenii au cu adevărat un motiv real să devină tipul „ăla” de persoană, însă fiecare știe cum i-a fost trecutul și de ce își trăiește așa prezentul. Acum mă întreb eu...de ce suferim noi, cei din prezent, pentru trecutul creat de altcineva?

Dacă ai fost mințit, ori înșelat, nu înseamnă că toți oamenii sunt necinstiți, dacă ai muncit și nu ai fost răsplătit, nu înseamnă că nimeni nu știe să recompenseze un om harnic, iar dacă ai oferit și nu ai auzit un „mulțumesc”, nu înseamnă că toți oamenii sunt nerecunoscători.
Am văzut atât de mulți oameni care au evoluat urât, din perspectiva mea, din cauza lucrurilor de genul celor de mai sus. Am trăit pe pielea mea consecințele trecutului unor oameni la care țin sau am ținut, și nu știu dacă mai vreau să vindec răni care nu au fost create de mine. Nu mi-am dorit niciodată să schimb caractere, cred doar că am reușit să mă lipesc, în mare parte, de cele potrivite.
Însă, atunci când te legi de o persoană cu un caracter format pe baza unui trecut regratabil, ce faci? Pleci...sau accepți o persoană construită din frânturi de regrete și un maldăr de frustrări. Suferi, pentru că tu nu meriți să fii tratat așa, tu ești un om sufletist și blând, cel care mângâie când e supărat, și alină când doare, cel care este sincer și dedicat, zâmbește pentru că vede frumosul în orice și tânjește după o clipă petrecută împreună.
Ce se întâmplă în continuare? Te frustrezi, te întrebi de ce ești tratat așa, nu-ți mai găsești liniștea și oricât ai încerca, nu mai vezi nimic frumos pe nicăieri...te-ai schimbat. Apoi, ești lăsat în pustiu, singur, și suferi, te umpli de regrete și rămâi un frustrat.
La un moment dat, te găsește un suflet pur, frumos, și fericit, și se atașează de tine. Ai fost și tu așa cândva, însă acum, de teamă să nu suferi, ești tu cel care transformă un suflet frumos, într-o furtună de sentimente urâte. Apoi, lași sufletul ăla nenorocit acolo, în pustiu, pentru că nu îți place propria ta creație...
În sfârșit, îmi răspund singură la întrebare, și realizez că noi, oamenii, ne formăm unii pe alții, iar când ne dăm seama că am transformat un fluture în liliac, fugim din peșteră și căutăm din nou pe câmpiile pline de flori. Iar atunci când vom ajunge toți lilieci, lumea va fi o mare peșteră întunecată, umedă și plină de...urât.

Cand dai tot ceea ce ai.

Esti barbat, intr-o relatie frumoasa. Imagineaza-ti frumosul ca fiind ceva imperfect.
O ai langa tine zi si noapte, la bine si la greu. Te iubeste nespus, are grija de tine, iti calca, iti gateste, iti satisface toate poftele si mai ales, nu te minte niciodata.
Multi ii spun ca nu o meriti, ca nu esti destul de bun pentru ea. Ca ar trebui sa renunte la tine, pentru ca poate gasi pe altcineva, care sa ii ofere mai mult - respect, sprijin, rasfat, mai mult din toate. Mai multe clipe de fericire, mai multe zambete, mai multe complimente, mai multe...multe.
Insa ea te vrea doar pe tine. Isi doreste sa se trezeasca in fiecare dimineata in bratele tale. Nu esti cu nimic mai special decat oricare altul, nu-i asa? Nici macar nu o faci sa zambeasca dimineata. Stii cat de important e sa faci o femeie sa zambeasca? Nu o apreciezi, nu o admiri, si nici nu o inciti cu nimic. Esti monoton si urmezi o rutina grozava, de care tu parca nu te saturi. Alaturi de ea, si iti este alaturi.
In realitate, faci pe altcineva sa zambeasca. Admiri alta femeie, care nu ar face pentru tine un sfert din ceea ce ai in momentul de fata. Admiri o femeie care nu are nevoie de tine, si de care nici tu nu ai nevoie. O cuceresti cu vorbe dulci si o faci sa isi doreasca sa te aiba. Pana reusesti. Apoi, te intorci acasa.
Te intorci la cea care te iubeste, care a spalat, a gatit si a facut curat, asteptandu-te.
Cand aude cheia in usa, tresare ca un catelus care isi astepta stapanul. Sare in bratele tale, dar simte ca tine de gat un trunchi de copac...rece, rigid si scortos. Simte. O femeie care iubeste simte intotdeauna. Dar nu vrea sa vada. Pentru ca dragostea e oarba. Dar o vorba spune asa: "Dragostea e oarba, insa din magar, nu poti face armasar."