O fetita de 6 ani, care imi aminteste in fiecare zi de mine. Este la fel de incapatanata precum eram si eu la varsta aceea. De multe ori ma lupt cu copilul din mine atunci cand stau de vorba cu ea, si ma gandesc ca atunci cand eram eu mica, multi se chinuiau cu mine si mofturile mele.
Ieri am intrat in camera ei, si am gasit-o stand pe fotoliu, cu o foaie de hartie in mana. Nu am bagat de seama imediat, si am inceput sa vorbesc cu ea ca de obicei si sa o tachinez. Vazand ca nu primesc nicio replica, m-am intors spre ea, si am observat ca este foarte atasata de foaia pe care o tine in mana:
- Ce ai acolo, scumpete?
- L-am desenat pe tataie
- Frumos. Ai desenat frumos
- Imi era dor de el dimineata si...i-am facut asta. Imi e dor de el
- Stiu. Si mie imi este dor de el
- Da, dar il iubeam
- Si acum nu il mai iubesti?
- Ba da. Dar cum? Nu o sa il mai vad niciodata
- Nu, asta nu. Dar...o sa iti amintesti mereu de el, nu? De ceea ce faceati impreuna.
- Da. Dar cum?
- Simplu - nu il uiti. Ce iti placea tie cel mai mult la tataie?
- Sa stam in curte si sa radem. Dar asta nu se va mai intampla
Deja vedeam lacrimile cum incep sa se strecoare de sub pleoapele ei micute, prelingandu-se pe gene, pana spre obrajorii bucalati.
- Scumpa mea, si eu eram micuta cand a plecat bunicul meu.
- Unde a plecat?
- Tataie unde a plecat, micuto?
- In cer.
- Asa si bunicul meu. Si mi-a fost dor de el. As fi vrut sa mai stau cu el, pentru ca imi placea mult. Dar nu a mai avut timp sa stea cu mine. Stii ce ma bucura acum?
- Ce anume? (Cu ochii ei bulbucati)
- Ma bucur ca l-am cunoscut. Am avut ocazia sa stiu cine e, si sa imi amintesc cu placere despre asta.
- Sora mea nu o sa isi aminteasca
- Stiu. Dar pentru asta esti tu, sa ii povestesti despre tataie, omul acela curajos si puternic care a invins lupta cea mai grea a vietii lui, si care va iubea enorm pe amandoua. Pana la urma, si ea o sa il iubeasca daca o sa te auda ca ii povestesti cu drag de el.
- Asa o sa fac, iti dai seama. O sa ii arat poze cu el, dar cand era mare si gras.
Zambetul ei nepretuit m-a inmuiat complet. Am stat de vorba mai apoi, o ora-o ora jumatate. Ce poti vorbi cu un copil?
Multi se intreaba lucrul asta. Multe.
Bunica mea imi spune mereu ca de cand eram mica, i-a placut sa asculte povesti de la mine, si sa vorbeasca cu mine, in loc sa imi citeasca sau sa sa imi spuna povesti.
Copilul asta va fi un om frumos, cu multe calitati si cu un suflet extraordinar. Sa o vad cum creste ma face sa ma simt mandra ca o parte din ea este creatia efortului pe care il depunem impreuna.
Uneori, o discutie cu un copil te poate linisti mai milt decat o sedinta la psiholog.
