31 august 2015

Concluzie in miez de noapte

Oamenii uita usor, iarta greu, iubesc prea incet, si timpul se scurge in viteza, ori iubesc prea repede, irosind iubirea. Cu usurinta judeca, si tot in acelasi mod calca in picioare si sfarama sufletele celor judecati! Insa niciodata, dar niciodata, oamenii nu inteleg! Fie ca nu vor, sau ca o fac fara intentie, nu inteleg! Pentru ca nu au perspectiva. Nu empatizeaza, vad doar inainte, iar daca iesi din ritmul lor, daca indraznesti sa te abati de pe lungimea lor de unda, esti schimbat! Esti diferit, si nu accepta asta!

12 martie 2015

Când ecoul mă trezeşte

"Eşti un super-om. Eşti inteligenţa şi frumuseţea pe două picioare!"

Un ecou lin răsună aceste cuvinte în capul meu, mirosul tău pe a mea pernă nu prea-mi dă voie s-adorm, iar urma bratelor tale din jurul corpului meu mă face să tremur de dor.

Fiecare parte din pielea mea respiră mirosul îmbrăţişărilor tale, iar de fiecare data când zâmbesc, îţi simt sărutul pe buzele-mi crăpate de vântul care-mi aduce ale tale dulci şoapte.

"îmi e dor de tine" este gândul cel mai rău, căci am aflat că dorul e o boală. Lasă-mă  goală de orice secret, de gânduri urâte, iar eu am să-ncerc, cu tot ceea ce am şi îţi aparţine, să te fac fericit şi să strigi la mine -

"Eşti un super-om. Eşti inteligenţa şi frumuseţea pe două picioare!" Fără tine nu pot, nu vreau, te iubesc prea tare!

18 noiembrie 2014

Cu si despre locurile de parcare - varianta sector 3

Inspirata de Anca, cea careia i se aplica blestemul "vin acas', loc de parcare nema", am scris aceasta povestioara ce se mentine in fruntea pataniilor mele de un an incoace.

Odata ca niciodata (anul trecut), ai mei parinti s-au hotarat sa imi faca un cadou frumos si util - un trocar/tit-tit/brum-brum. Tot pe vremea aceea neprietenoasa a lunii noiembrie, stimatul nostru primar de sector s-a gandit sa inceapa un proiect, care (cred eu) suna cam asa: ne apucam sa spargem tot asfaltul de pe Bdl. Unirii, ne batem joc de ei toata iarna, ca sa construim o amarata de parcare, sa plantam tufe si levantica, si sa punem granit si marmura pe jos (asta asa, sa simta si cetateanul cum e sa-ti rupi gatul alunecand pe marmura, ca gheata nu ajungea).
Zis si...inceput. Ies intr-o zi din casa, si vad un fel de "asfalto-apocalipsa". In traducere libera, cratere, bolovani aruncati, noroaiele cat...blocul s.a.m.d.
Ma duc sa imi iau masina din fata blocului si il aud pe Dorel: "don'soara, alo, auzi? sa nu mai parchezi in fata, va rog io frumos, ca noi tre' sa sparem acilea si sa terminam pan' da Craciun"
Ma intorc seara acasa, bineinteles, fara loc de parcare, si ma aventurez sa parchez in spatele blocului. Peste o suta de masini (nu, nu exagerez) parcate aproape una peste alta; m-am bagat si eu cu japca pe locul unuia, mi-am lasat numarul de telefon in parbriz (ca asa e frumos) si m-am dus in casa.
Pe la 12-1 noaptea suna telefonul; venise domnul acasa. Ma imbrac elegant in trening si papuci si fug. Ne-am inteles din priviri, am zambit unul spre celalalt si mi-am vazut de cautarea altui loc de parcare.

Intr-o alta zi insorita, fug eu frumos la Adminiatratia sectorului 3, depun cerere pentru loc de parcare, primesc autorizatie, platesc la taxe si impozite, si ma duc in parcare: locurile nu erau trasate. Dar care e locul meu? Incep aa numar de la 1,2,3...ajung la 31. Dupa 31, peste 2 locuri era 42. Hm...poate s-a schimbat numaratoarea. Ma duc la Administratie, vorbesc, sa facem, sa dregem. (Primaria se ocupa de retrasari, si in niciun caz in luna noiembrie). Mi se pare normal, in noiembrie se schimba asfaltul!

Vine iarna. Parcarea din fata blocului terminata (parcare publica). Nu mai trebuie sa spun cum e cu dezapezitul si nesimtitii care ocupa locurile curatate, etc etc etc. Eu tot cu locul nerevendicat.

Trece si iarna, in primavara nu a fost trasat niciun loc de parcare, vara m-a consumat atat de mult incat nu m-am mai obosit sa ma plimb pe la birourile unor lenesi incompetenti si vine toamna aceasta frumoasa.
Cobor intr-o zi din scara blocului si ma duc prin spate...zaresc un loc de parcare marcat cu multa vopsea alba, cu numarul locului meu de parcare pe el, si cu un text ingrosat care parca urla "LOC PLATIT".
Imi dau seama ca vreun dezinformat (ca sa ii spun asa) a considerat ca locul cu numarul x este al lui, si l-a si gasit. Eu, fericita ca mi-a fost gasit locul de parcare, ii las boului un bilet in parbriz (Va rog sa ma contactati la nr xxx, pentru ca s-a creat, probabil o confuzie bla bla). In fine, ma suna distinsul si incepe sa palavrageasca acolo, cum ca a fost sa isi ia locul, este al lui, nu stiu ce. Ii spun politicos ca este imposibil, ca ne putem vedea sa ii arat actele, si ca nu mai vreau sa ii vad masina acolo. Aveam in sfarsit locul meu de parcare. Vorbisem cu el, s-a dus el la Administratie, an fost si eu, i-a explicat dna. Inspector ca acela este locul meu, al lui aflandu-se in parcarea urmatoare (acelasi numar, alta parcare!) A doua zi, imi pun masina pe locul meu, iar in urmatoarea dimineata, pam-pam....boul asezat perpendicular in fata masinii mele.
Fac eu o manevra si scot masina pe langa bloc, cu spatele, strecurandu-ma printr-un alt loc mai departat, care din fericire era liber.
Il dau mesaj, imi raspunde si imi spune ca masina este a managerului unei firme la care lucreaza, ca a uitat sa ii spuna ce vorbise cu mine. Deci managerul a lasat numarul sclavului in parbriz, de ce sa isi ia el injuraturile??
M-am aprins un pic si i-am scris o scrisoare de dragoste, i-am facut managerul primitiv (serios, blocatul masinii mi se pare un gest primitiv), i-am spus ca daca isi conduce organizatia asa cum rezolva problemele de genul, o sa ajunga sa vanda cartofi sau ceva pe acolo. Oricum, eram o Xena mai mica!
Imi zice ca intelege situatia, si ca nu mai parcheaza acolo.
De atunci, nu exista saptamana (cel putin odata pe saptamana, da?) in care sa nu gasesc locul acela blocat.

Acum vreo doua saptamani, tot boul parcat acolo. I-am sunat sclavul (pastrasem numarul preventiv) si a mutat masina.
La doua zile dupa, gasesc dungile albe facute de ei, acoperite cu vopsea gri. La fel si textul despre care vorbeam. (Oare cine a facut asta???)

Am fost din nou la Administratie, insa primaria se ocupa cu retrasarea. Suntem in noiembrie, deci nu prea se mai ocupa nimeni (ironic).
Pot suna la politie? Nu! Politia locala vine, zambeste, insa nu are cum sa faca o constatare. Cum asa? Locurile de parcare nu sunt trasate, de unde sa stie politia locala ca acela este locul cu numarul x, pe care eu l-am platit?

31 octombrie 2014

Dor de bunicul

O fetita de 6 ani, care imi aminteste in fiecare zi de mine. Este la fel de incapatanata precum eram si eu la varsta aceea. De multe ori ma lupt cu copilul din mine atunci cand stau de vorba cu ea, si ma gandesc ca atunci cand eram eu mica, multi se chinuiau cu mine si mofturile mele.
Ieri am intrat in camera ei, si am gasit-o stand pe fotoliu, cu o foaie de hartie in mana. Nu am bagat de seama imediat, si am inceput sa vorbesc cu ea ca de obicei si sa o tachinez. Vazand ca nu primesc nicio replica, m-am intors spre ea, si am observat ca este foarte atasata de foaia pe care o tine in mana:
- Ce ai acolo, scumpete?
- L-am desenat pe tataie
- Frumos. Ai desenat frumos
- Imi era dor de el dimineata si...i-am facut asta. Imi e dor de el
- Stiu. Si mie imi este dor de el
- Da, dar il iubeam
- Si acum nu il mai iubesti?
- Ba da. Dar cum? Nu o sa il mai vad niciodata
- Nu, asta nu. Dar...o sa iti amintesti mereu de el, nu? De ceea ce faceati impreuna.
- Da. Dar cum?
- Simplu - nu il uiti. Ce iti placea tie cel mai mult la tataie?
- Sa stam in curte si sa radem. Dar asta nu se va mai intampla
Deja vedeam lacrimile cum incep sa se strecoare de sub pleoapele ei micute, prelingandu-se pe gene, pana spre obrajorii bucalati.
- Scumpa mea, si eu eram micuta cand a plecat bunicul meu.
- Unde a plecat?
- Tataie unde a plecat, micuto?
- In cer.
- Asa si bunicul meu. Si mi-a fost dor de el. As fi vrut sa mai stau cu el, pentru ca imi placea mult. Dar nu a mai avut timp sa stea cu mine. Stii ce ma bucura acum?
- Ce anume? (Cu ochii ei bulbucati)
- Ma bucur ca l-am cunoscut. Am avut ocazia sa stiu cine e, si sa imi amintesc cu placere despre asta.
- Sora mea nu o sa isi aminteasca
- Stiu. Dar pentru asta esti tu, sa ii povestesti despre tataie, omul acela curajos si puternic care a invins lupta cea mai grea a vietii lui, si care va iubea enorm pe amandoua. Pana la urma, si ea o sa il iubeasca daca o sa te auda ca ii povestesti cu drag de el.
- Asa o sa fac, iti dai seama. O sa ii arat poze cu el, dar cand era mare si gras.
Zambetul ei nepretuit m-a inmuiat complet. Am stat de vorba mai apoi, o ora-o ora jumatate. Ce poti vorbi cu un copil?
Multi se intreaba lucrul asta. Multe.
Bunica mea imi spune mereu ca de cand eram mica, i-a placut sa asculte povesti de la mine, si sa vorbeasca cu mine, in loc sa imi citeasca sau sa sa imi spuna povesti.
Copilul asta va fi un om frumos, cu multe calitati si cu un suflet extraordinar. Sa o vad cum creste ma face sa ma simt mandra ca o parte din ea este creatia efortului pe care il depunem impreuna.

Uneori, o discutie cu un copil te poate linisti mai milt decat o sedinta la psiholog.

6 octombrie 2014

Scrisoare-n monolog interior

Draga femeie cu zambet de copil,

Incep prin a-ti spune ca nu vreau sa crezi ca stiu cum te simti, pentru ca nu este asa. O parte din suflet tau a fost sfasait cu dintii de otel ai lipsei de incredere in tine, desi nu trebuia sa se intample asa.
In acelasi timp, e mai bine asa...ai vazut singura ca uneori, cuvintele nu inseamna nimic; sau ca niste cuvinte aruncate haotic pot insemna dezastru...ori cuvintele promise pot fi minciuni frumos ascunse.
Frumusetea este sinceritate, asa ca fii sincera cu tine si ridica-te maine dimineata din pat, da ochii cu realitatea si zambeste-i asa cum numai tu stii...frumos.
Vreau sa inchei, ca sa nu te doara tare...prea tare...sa nu doara mai intens decat acum.
Sterge-ti tonele de lacrimi, si scrie-ti planul maret pe hartie. Trezeste-te maine dimineata, si confrunta realitatea...

Cu sinceritate,
O femeie cu zambet de copil