14 ianuarie 2017

Fara mine

Ma trezesc dimineata si ma uit in oglinda insistent. Nu vad nimic. Nimic din ce am fost, zambetul pana la urechi, sau sclipirea aia din privirea sireata cu care ma admir.
Ma simt goala si imi este greu sa accept ca am ajuns sa fiu umbra unei persoane pe care am construit-o cu atat de mult tact, am slefuit-o de nenumarate ori, si am incercat s-o schimb mereu in bine, mai mult de dragul altora decat de dragul meu.
Acum...ajung sa ma intreb, eu pe mine...de ce? De ce accepti, de ce nu ripostezi, de ce nu contrazici, de ce cazi in genunchi si refuzi sa te inalti? De ce iti calci pe principii, faci compromisuri si lasi sa te doara? De ce plangi pentru nepasarea altuia, razi fals, cand ar trebui sa urli, si zambesti mecanic?
De ce nu-ti sunt toate serile calde, noptile linistite, si diminetile senine?
De ce te lasi, de ce nu-ti faci dreptate, de ce nu te intrebi, de ce taci? De ce?
Si stau asa in fata oglinzii, si vad cum picaturi sarate se scurg de-a lungul obrajilor pe care ii vreau mangaiati, pana pe gat, spre pieptul care a alinat, dar care tanjeste, pe dinauntru, dupa alinare.

3 ianuarie 2017

Evoluția unui suflet

Uneori mă întreb de ce ne este nouă, oamenilor, atât de greu să ne înțelegem, să ne acceptăm, să ne iubim. Îmi trece imediat prin minte genul ăla de persoană pe care nu pot să o sufăr nici în ruptul capului. După aceea, mă gândesc că are un motiv să fie așa: poate a fost bătaie de joc prin școala generală, ori a fost cândva vreo persoană timidă și nesigură pe ea...sau are ceva frustrări adunate în timp...
Nu știu dacă oamenii au cu adevărat un motiv real să devină tipul „ăla” de persoană, însă fiecare știe cum i-a fost trecutul și de ce își trăiește așa prezentul. Acum mă întreb eu...de ce suferim noi, cei din prezent, pentru trecutul creat de altcineva?
Dacă ai fost mințit, ori înșelat, nu înseamnă că toți oamenii sunt necinstiți, dacă ai muncit și nu ai fost răsplătit, nu înseamnă că nimeni nu știe să recompenseze un om harnic, iar dacă ai oferit și nu ai auzit un „mulțumesc”, nu înseamnă că toți oamenii sunt nerecunoscători.
Am văzut atât de mulți oameni care au evoluat urât, din perspectiva mea, din cauza lucrurilor de genul celor de mai sus. Am trăit pe pielea mea consecințele trecutului unor oameni la care țin sau am ținut, și nu știu dacă mai vreau să vindec răni care nu au fost create de mine. Nu mi-am dorit niciodată să schimb caractere, cred doar că am reușit să mă lipesc, în mare parte, de cele potrivite.
Însă, atunci când te legi de o persoană cu un caracter format pe baza unui trecut regratabil, ce faci? Pleci...sau accepți o persoană construită din frânturi de regrete și un maldăr de frustrări. Suferi, pentru că tu nu meriți să fii tratat așa, tu ești un om sufletist și blând, cel care mângâie când e supărat, și alină când doare, cel care este sincer și dedicat, zâmbește pentru că vede frumosul în orice și tânjește după o clipă petrecută împreună.
Ce se întâmplă în continuare? Te frustrezi, te întrebi de ce ești tratat așa, nu-ți mai găsești liniștea și oricât ai încerca, nu mai vezi nimic frumos pe nicăieri...te-ai schimbat. Apoi, ești lăsat în pustiu, singur, și suferi, te umpli de regrete și rămâi un frustrat.
La un moment dat, te găsește un suflet pur, frumos, și fericit, și se atașează de tine. Ai fost și tu așa cândva, însă acum, de teamă să nu suferi, ești tu cel care transformă un suflet frumos, într-o furtună de sentimente urâte. Apoi, lași sufletul ăla nenorocit acolo, în pustiu, pentru că nu îți place propria ta creație...
În sfârșit, îmi răspund singură la întrebare, și realizez că noi, oamenii, ne formăm unii pe alții, iar când ne dăm seama că am transformat un fluture în liliac, fugim din peșteră și căutăm din nou pe câmpiile pline de flori. Iar atunci când vom ajunge toți lilieci, lumea va fi o mare peșteră întunecată, umedă și plină de...urât.