M-am nascut sub steaua sacrificiului, si nu mi-a parut rau o secunda ca am reusit sa dau viata unor oameni peste cap, facand bine, si oferind ceea am eu mai mult si mai bun de oferit. Atunci cand am simtit.
Am zambit, am alinat, am indragit, am tacut cand era cazul, am observat si am spus lucruri din suflet.
M-am plimbat printre oameni si prin vietile lor, si i-am lasat, la randul meu, sa-mi cunoasca tainele, slabiciunile si puterile ascunse.
Cu toate acestea, uneori am stiut cand este cazul sa plec, sau am crezut ca stiu. Niciodata nu o sa reusesc sa-mi dau seama cand fac o alegere buna sau nu. Asta este, cumva, farmecul vietii...decizi acum, realizezi mai tarziu. Important e sa nu regreti nimic.
Insa raman cu parerile si principiile mele...printre rauri de ganduri, imi trece prin minte ca nu trebuie sa faci pe plac unei persoane, din iubire, oricat de mult ti-ai dori sa o vezi fericita, daca pretul fericirii ei este nefericirea ta.
De aici, urmatoarea idee, cum ca atunci cand tii la cineva, si incerci sa-ti deschizi sufletul, sa oferi bucurie si liniste, clipe de neuitat si bunatate, asigura-te ca scanteia a aprins un foc, si nu a ramas la stadiul incipient.
"Nu te juca cu sentimentele alcuiva, doar pentru ca nu esti sigur de ale tale", citisem undeva, pe retelele de socializare. Mai bine pleci, decat sa astepti la infinit sa se aprinda-n tine focul. Mai bine stai in apa, si prinzi radacini, decat sa alimentezi focul altcuiva, degeaba.
