Astfel că m-am regăsit în cuvintele pe care cu ani în urmă le spuneam anumitor oameni la care am ținut, pe care i-am ajutat și de la care am învățat câte ceva, ori am deprins anumite obiceiuri bune pentru starea mea spirituală.
Oamenii iubesc: mult, puțin, din suflet,din lăcomie, cu condiții sau nu, degeaba, fățarnic, cu scopuri ascunse, pentru totdeauna sau pentru perioade scurte de timp. Cine sunt eu să judec iubirea fiecăruia în parte? Orice om are dreptul să iubească ceea ce crede că îl face fericit: un alt om, un animal, un oraș, bani, mașini, o parcelă de pământ sau pe el însuși. Pentru mine, iubirea oamenilor către oameni este cel mai frumos sentiment existent pe Pământ.
Iubirea în sine, ar trebui să fie curată, să nu ascundă nimic, ceea ce este total ipocrit, dacă stăm să ne gândim că de cele mai multe ori este rodul unor gânduri ascunse învelite în cuvinte frumoase și promisiuni deșarte. Însă de asta s-a inventat divorțul, iar tot din acest motiv nu toate poveștile se încheie cu „până la adânci bătrâneți”.
Mai sus am rătăcit pe undeva cuvântul „condiții„ M-am gândit, de fapt, la iubirea necondiționată, asta pentru că am încercat și eu să mă absorb în acest fenomen din ce în ce mai întâlnit. Nu există. Nicăieri pe aceată planețică frumușică nu există așa ceva. Nu are cum. Este imposibil. Este un concept de neatins. Se poate observa înverșunarea mea împotriva acestei concepții - îl/o iubesc necondiționat. Zău?
Condițiile astea vin de la bun început. Ușor, ușor, poate involuntar, după ce ne îndrăgostim și trece perioada în care am crezut că am cunoscut perfecțiunea întruchipată, apar condițiile.
Pasul 1. Condițiile tainice. Nu spunem nimic, însă le gândim foarte mult: trebuie să aibă maniere, să-mi deschidă ușa, să-mi țină haina, geanta, sacoul etc etc. Trebuie să fie finuță...să nu mă facă de râs când ies cu ea în oraș. Să nu vorbească urât...să nu râdă prea tare...să nu poarte sandale din alea de piele...să nu se îmbrace prea vulgar...sper să-mi aduca mereu flori...sper să gătească mereu la fel de bine; să mergem anual în concediu, să nu ceară la fiecare ocazie bijuterii scumpe și lista poate continua de ambele părți.
Pasul 2. A trecut perioada de îndrăgostire, deja ne iubim, avem fluturași în continuare, ni se taie genunchii atunci când îi auzim vocea și suntem fericiți. Însă apar momentele în care „nu ne convin chestii unii la alții”. Altă expresie n-am găsit. Ne facem mici reproșuri, ne corectăm când vine vorba de lucruri pe care nu le putem accepta unul la celălalt. Aici dispare acel necondițioant cu care ne lăudăm cu toții.
Este normal să nu iubim necondiționat. Este greșit să încercăm să o facem. Asta pentru că ne pierdem identitatea, încercăm să acceptăm orice nu ne place, facem compromisuri inutile și ajungem să ne frustrăm și să fim nefericiți până la adânci bătrâneți. Pentru ce? Pentru cine? Nimeni în lumea asta nu merită să fie fericit prin nefericirea altuia. Scopul iubirii ar trebui să fie nobil: sunt fericit/ă dacă tu esti fericit/ă.
Iubirea în sine, ar trebui să fie curată, să nu ascundă nimic, ceea ce este total ipocrit, dacă stăm să ne gândim că de cele mai multe ori este rodul unor gânduri ascunse învelite în cuvinte frumoase și promisiuni deșarte. Însă de asta s-a inventat divorțul, iar tot din acest motiv nu toate poveștile se încheie cu „până la adânci bătrâneți”.
Mai sus am rătăcit pe undeva cuvântul „condiții„ M-am gândit, de fapt, la iubirea necondiționată, asta pentru că am încercat și eu să mă absorb în acest fenomen din ce în ce mai întâlnit. Nu există. Nicăieri pe aceată planețică frumușică nu există așa ceva. Nu are cum. Este imposibil. Este un concept de neatins. Se poate observa înverșunarea mea împotriva acestei concepții - îl/o iubesc necondiționat. Zău?
Condițiile astea vin de la bun început. Ușor, ușor, poate involuntar, după ce ne îndrăgostim și trece perioada în care am crezut că am cunoscut perfecțiunea întruchipată, apar condițiile.
Pasul 1. Condițiile tainice. Nu spunem nimic, însă le gândim foarte mult: trebuie să aibă maniere, să-mi deschidă ușa, să-mi țină haina, geanta, sacoul etc etc. Trebuie să fie finuță...să nu mă facă de râs când ies cu ea în oraș. Să nu vorbească urât...să nu râdă prea tare...să nu poarte sandale din alea de piele...să nu se îmbrace prea vulgar...sper să-mi aduca mereu flori...sper să gătească mereu la fel de bine; să mergem anual în concediu, să nu ceară la fiecare ocazie bijuterii scumpe și lista poate continua de ambele părți.
Pasul 2. A trecut perioada de îndrăgostire, deja ne iubim, avem fluturași în continuare, ni se taie genunchii atunci când îi auzim vocea și suntem fericiți. Însă apar momentele în care „nu ne convin chestii unii la alții”. Altă expresie n-am găsit. Ne facem mici reproșuri, ne corectăm când vine vorba de lucruri pe care nu le putem accepta unul la celălalt. Aici dispare acel necondițioant cu care ne lăudăm cu toții.
Este normal să nu iubim necondiționat. Este greșit să încercăm să o facem. Asta pentru că ne pierdem identitatea, încercăm să acceptăm orice nu ne place, facem compromisuri inutile și ajungem să ne frustrăm și să fim nefericiți până la adânci bătrâneți. Pentru ce? Pentru cine? Nimeni în lumea asta nu merită să fie fericit prin nefericirea altuia. Scopul iubirii ar trebui să fie nobil: sunt fericit/ă dacă tu esti fericit/ă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu