Cauta...

11 mai 2010

Poezie

Pentru ca e aproape miezul noptii, si pentru ca somnul zace-n mine, dar inca nu-si impune punctul de vedere...Ora de poezie.
Poeziile mele preferate...Hm...Doi autori preferati:

-->
Alexandru Macedonski:
I. Rondelul opiumului
Fumandu-si opiumul uitarii
Pe rogojini din pai de-orez,
Fo-hi, spre piscul aiurarii,
E dus de visul lui chinez.
Scapat de chinul zbuciumarii,
Senin ca dupa-un meterez,
Fumeaza opiumul uitarii
Pe rogojini din pai de-orez.



Iar cand soseste-al noptii miez
Ce-l urca-n slava imbatarii,
Deplin se da halucinarii
Ce-atunci e singurul sau crez,
Fumandu-si opiumul uitarii.

II. Rondelul ticalosilor
Istovite taraturi
Trec aproape-n pielea goala.
Poarta negre-adancituri
Pe sub ochii lor de smoala.
Pe neghiobi ii baga-n boala,
Schimba-n robi pe casca-guri.
Istovite taraturi
Trec aproape-n pielea goala.



La
Montmartre e rascoala
Cand, din craci facand figuri,
Cu murdare strambaturi
Dau pe fata ce-au sub poala,
Istovite taraturi.


III. Geniurilor
Buffon laisse gronder l’envie,
C’est l’hommage de sa terreur.
Que peut sur l’clat de ta vie
Son obscure et lache fureur!...
(LEBRUN)
Invidia neagra in van se tot lupta
C-o inima
vila, perfida, conrupta.
Sa sfarme aceea ce voi ati creat,
Caci Iadul la ceruri s-atinga nu poate
Si-n sumbru-ntuneric Satana sa-noate
Mereu e fortat!
In van contra voastra pigmeii cuteaza
Sa-si verse veninul de care turbeaza,
Pigmeii ce-n lume nici urma nu las’!...
Ei vor ca sa zboare cu aripi de ceara
Si lesne le-nmoaie lumina solara
Spre soare-nainte de-a face un pas!
Audacie mare pe dansii-i domneste
Cand micul lor suflet amar va huleste!...
Triumful lor insa e-n veci momentan!
Byron n-a fost oare, chiar el, a lor prada?
Si-ndata pigmeii putura sa vada
Ca lupta in van!



O! Geniuri! voua aceasta cantare
Inchin, caci voi singuri fuserati in stare
Invidia oarba a nesocoti,
Urmand inainte pe calea frumoasa
Atata de dulce s-atat de spinoasa
Ce-atatia cuteaza a dispretui!
Si tie, junime, in care straluce
Scanteia cea sacra cu flacara-i dulce,
Debilele-mi versuri si tie dedic;
Mergi dar inainte si nu privi-n urma
Multimea de oameni compacti intr-o turma
Cu sufletul mic!
Derada! derada! fiintele brute
Si geniul vostru s-a voastra virtute!...
Voi mergeti-nainte!... Lasati-i pe ei!
Desfraul le roade si viata, si minte...
Tartarul cel negru le este parinte!
La forma sunt oameni, la suflet, pigmei.


IV. Aripi
Prin al vietii mare poate, mintea mea o ratacesc,
Si de bunavoie singur cu sperante m-amagesc,
Imi creez naluci de aur, intamplari nepomenite,
Urmarindu-le sub farmec, cu privirile uimite.
Poezie! Tu atuncea, si cand umblu, si cand stau,
Imi pui aripile-albastre ce avanturile-mi dau;
Nu e stavila pe care sa n-o trec prin cugetare
Si-ntamplarile-asteptate le astept fara-ncetare!
Aci dau de o comoara ce se afla-n al meu drum
Si ma-mbat de bogatie cum te-mbeti de un parfum.
Aci vad ca tot poporul ma ridica la marire,
Fermecat de-o vorba numai, de-o miscare, de-o privire,
Aci sutele de veacuri ce-au sa nasca vin pe rand
Cu minuni stralucitoare ca sa umple al meu gand.
Aci-n fruntea unei oaste vitejesti ma vad deodata,
Coifurile scanteiaza, tobele incep sa bata...
Aci statele din lume vanturandu-le, in mine
Simt din nou tumultul vietii si renasc dintre ruine.
Aci singur si de lume izolat, adancul cer
Imi deschide poarta sacra a obstescului mister
Si cu gandul ce sclipeste la lumina poeziei
Vad in stelele de aur alfabetul veciniciei!
Aripi! printre cate visuri poleite ma purtati!
Cate raze pe-a mea frunte puneti daca va miscati!
De cat soare acest suflet nu mi-l umpleti? Ce splendoare
De albastru si de rosu nu-ntrevad mangaietoare!
Cate perle de-ar monie se desira-n jurul meu
Cand prin inima ma faceti sa vorbesc cu Dumnezeu!



Aripi! Voi sunteti misterul ce multimea nu pricepe,
Focul sacru ce sub tample lumile si le concepe,
Soaptele ce se preschimba intr-un cantec nesfarsit,
Dus de-a ingerilor voce pan’ la cer nemarginit!


Ion Minulescu:
I. Fapt divers
doctorului C. Bibicescu
Azi-noapte...
Femeia care ma iubea —
O mica poema-n proza din opera mea —
Mi-a-ncuiat odaia unde nopti de-a randul
Amandoi dormisem
Si pacatuisem,
Dupa cum ne batea gandul,
Nervii
Si literatura,
Cand cu ochii,
Cand cu gura,
Cind cu trupul nesatul
De orgia bizantina din Stambul
Si de tot ce ne-ntregea
In odaia-n care ea,
Profitind de faima mea,
Ma iubea fara perdea
Cu acelasi “va urma”,
Ingradit in ghilimele,
Ca sa stam pe veci inchisi in ele...



Dar azi-noapte gluma unui tipograf
Mica mea poema-n proza
Mi-a facut-o... praf!...
Si...pe “banca verde unde doarme ploaia”,
Ca-ntr-o poezie de Henri Bataille,
Mi-am culcat azi-noapte pentru prima oara
Vechiul guturai
Si surpriza noua
C-as putea dormi si-afara,
Chiar cand ploua,
Fara sa regret nimic...
Nici fresca de mozaic
Ce-i impodobea odaia —
Balamuc de voluptate
Si pacate
Perimate, —
Nici gura femeii care ma iubea
Si ma destepta
Cu aceleasi buze rosii, de lalea,
Rasarite peste noapte, printre perne,
Din sofa!...
Vai de mine!...
Vai de ea!...
Vai de manuscrisul meu neterminat,
Fara “bun de imprimat”...
Vai de buzele ei rosii,
Sarutate-n vis doar de cocosii
Iadului —
Suspect refren,
Din Marsul funebru de Chopin...

Cut-cu-ri-gu! ding... dong... ding...
Lumanarile de ceara din odaia ei se sting,
Iar pe “banca verde”, unde dorm cu ploaia
Canta cucuvaia!...


II. Romanta ultimului sarut
Opreste-ma!...
Nu ma lasa

Sa te sarut,
Caci gura mea
In clipa-n care iti saruta gura
Iti soarbe lacoma si respirarea
Cu care-ti prelungesti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ti-a creionat-o dupa chipul sau —
Asa cum i-a dictat-o inspirarea!...
Opreste-ma!...
Nu ma lasa
Se te sarut,
Caci gura mea
E gura care nu saruta
Decat cu sarutarea muta
A celor ce,-mpacati cu cele sfinte,
Pornesc cu talpile-nainte
Si-n gura cu cate o floare,
Culeasa-anume pentru cine moare!...
Opreste-ma!...
Nu ma lasa
Sa te sarut,
Caci gura mea
Saruta fara... “va urma”.
Iar maine-n zori cand voi pleca,
In gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ti voi lasa — drept amintire —
Decat portretul meu pe poarta,
O zi de doliu-n calendar,

Nota de plata la dricar
Si... “Vesnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De tuica fiarta,
Golite dupa-nmormantare
De cei opt ciocli ce-ti purtara
Cosciugul in spinare.
Opreste-ma!...
Nu ma lasa
Sa te sarut,
Caci gura mea
N-a sarutat decat asa
Cum a vrut Ea...
Si tot asa va saruta mereu,
Fiindca — fatal — nu sarut Eu,
Saruta numai Gura mea...


III. Romanta negativa
N-a fost nimic din ce-a putut sa fie,
Si ce-a putut sa fie s-a sfarsit...
N-a fost decat o scurta nebunie
Ce-a-nsangerat o lama, lucioasa, de cutit!...
N-am fost decat doi calatori cu trenul,
Ce ne-am urcat in tren fara tichete
Si fara nici un alt bagaj decat refrenul
Semnalului de-alarma din perete!...
Dar n-am putut calatori-mpreuna...
Si fiecare-am coborat in cate-o gara,
Ca doua veverite-nspaimantate de fur tuna —
Furtuna primei noastre nopti de primavara!

Si-atata tot!... Din ce-a putut sa fie,
N-a fost decat un searbad inceput
De simplu “fapt divers”, ce nu se stie.










3 comentarii:

Anonim spunea...

frumos...

Barbie Blank spunea...

te apuca?=))

Polly spunea...

S.: ma apuca...da' ma apuca raau :))